Discutia cu copilul. Inainte sau dupa divort/despartire?

Motto: „Este mai bine sa ai doua case pline de dragoste si fericire decat una plina de certuri si neintelegeri.”

 Christina Aguilera

Fighting_parents

Din experienta consilierii post-divort/ despartire, am observat ca parintii tind sa tina copii departe de discutiile si animozitatile ce apar pe fondul separarii si sa le spuna copiilor despre schimbari abia dupa ce despartirea sau divortul are loc.

Bineinteles ca este indicat sa evitam certurile sau discutiile aprinse in fata copiilor, in primul rand pentru ca copii au nevoie de stabilitate si siguranta- amandoua proiectate si asteptate de la cuplul parintilor lor, care acum se destrama, poate chiar violent.

Pentru a evita traume aduse sentimentului de stabilitate si siguranta, discutiile despre divort/separare ar fi bine sa aiba loc atunci cand copilul nu este acasa. Sau, cum unii psihologi recomanda, aceste discutii sa aiba loc intr-un alt spatiu decat al locuintei familiei. Daca discutiile dureroase dintre parteneri au loc in alt loc decat acasa, discutiile si sentimentele negative pot ramane acolo, iar odata ajunsi acasa, parintii revin intr-un mediu neutru, liber de incarcaturi negative.

Provocarea apare insa si pentru ca noi, oamenii, comunicam si transmitem informatii relevante nu doar verbal ci si non-verbal si para-verbal, astfel incat copiii nostrii stiu foarte bine cand suntem suparati sau cand nu suntem in apele noastre.

Hai sa ne imaginam ce se intampla in mintea unui copil atunci cand ajuns acasa isi vede parintii suparati, incrancenati – poate se si rastesc un pic unul la altul, poate se trateaza rece, isi raspund repezit. Sau poate atunci cand ajunge acasa nu vede nimic din asta dar observa „o atmosfera incarcata”. Copilul nu va deschide subiectul sau daca isi face curaj parintii oricum nu ii povestesc despre ce e vorba, ca il fereasca, sa il protejeze.

Insa dupa ce se duce la culcare ii aude pe parintii lui cum se cearta. Si ce gandeste? Cum gaseste o explicatie pentru ce se intampla? Pentru majoritatea copiilor (si unii dintre adulti) universul lor se invarte la modul practic, in jurul lor. Cu alte cuvinte, tot ce se intampla are legatura cu ei, are legatura de cauza-efect cu ceea ce au facut sau nu au facut. Copii ajung la concluzia ca cearta ce are loc jos este vina lor- pentru ca nu au fost suficient de cuminti, nu au invatat suficient, nu au fost destul de „buni” – indiferent cum cuantifica ei sau parintii lor acest atribute-idealuri…

Sentimentul acesta de vinovatie este unul foarte dureros, asa cum ca adulti noi stim. Il va impiedica pe copil sa se dezvolte, sa caute si sau sa contruiasca relatii cu cei din jurul lui. Unii copii chiar vor ajunge sa se considere „stricati”.  Se vor izola de parinti, pentru a nu ii mai afecta,  a nu dauna relatiei dintre mama si tata (un compromis otravit care va lasa copilul suspendat intre vina si remuscare,  intre nevoia disperata de afectiunea parintilor si crezul ca apropierea lui de parinti va determina ruptura familiei).

Ca parinti, in momentul in care vom observa indepartarea copilui de noi, ne vom intreba : ce as fi putut sa fac altfel incat sa nu ajung aici?

Raspunsul este sa avem curaj: curaj sa abordam intr-o discutie cu copilul si partenerul situatia din cuplu. Faceti front comun si unit cu partenerul in aceasta discutie. Copilului ii vom explica impreuna ca il iubim foarte mult, la fel ca inainte si ca nu a facut nimic care sa ne supere. Ii vom vorbi calm si rar, cu caldura si respect pentru sentimentele si nevoile sale. Ii vom spune ca noi, ca parinti, nu ne mai intelegem unul cu altul si asta fara a exista vreo legatura cu el, copilul. Daca am luat o decizie in directia separarii/divortului, este recomandat sa ii explicam copilului in mare ce se va intampla.Ii putem spun ce asteptari avem de la el in acest proces, in cuvinte potrivite pentru varsta lui. Etapele procesului trebuie sa fie descrise astfel incat copilul sa simta ca are control partial pe situatie. El devine dintr-un obiect al schimbarilor, subiectul acestora. Va putea  sa negocieze cu parintii sai anumite aspecte ale schimbarii ce urmeaza sa se intample si astfel sa o accepte mai usor.

Poate parea dificil- si chiar este! Recomandarea mea este sa repetati dinainte ce urmeaza sa spuneti. Iar daca simtit nevoia , aceasta discutie poate fi facilitata de un psiholog cu experienta.

In final, ganditi-va si raportati-va la copilul vostru asa cum ati vrea ca altii sa se gandeasca si sa raporteze la fiecare dintre voi: este un omulet in dezvoltare, cu aspiratii si nevoi care trebuie explorate si respectate; un om ce are dreptul sa stie la ce trebuie sa se astepte, si caruia nu ii place sa fie manevrat sau tinut in suspans de persoanele pe care le iubeste cel mai mult pe lume. Daca doriti sa imi adresati o intrebare sau sa discutam ceea ce va preocupa, va invit cu caldura sa imi scrieti sau sa ma contactati

Numai bine!

Alex

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*